Cu ceva timp în urmă, într-un exces de sentimente contradictorii, mi-am şters blogul. Am fost însă îndeajuns de raţională încât să păstrez o copie a tuturor postărilor în care mi-am investit sufletul şi timpul, pe parcursul a mai bine de un an de zile. Recent, am răsfoit câteva dintre ele şi, trecând peste conotaţiile sumbre, deprimante şi tăietoare de vene specifice perioadei prin care treceam atunci, am regăsit idei chiar bune, exprimări de care nu îmi aminteam, detalii savuroase despre evenimente memorabile, amintiri de care uitasem... Unde au dispărut toate astea?
Am obiceiul, atunci când prind câteva ore libere şi am dispoziţia necesară, să bântui din blog în blog, citind la întâmplare şi intrând pentru câteva minute în vieţile unor oameni care îmi sunt complet străini. Vânez în special blogurile cu umor sarcastic şi ironii la adresa oricărui lucru de pe lumea asta, atât de specifice şi plăcute mie, dar şi posturi plângăcioase, supărări pe viaţă şi alte deprimături asemănătoare.
Dacă stau să mă gândesc la toate blogurile pe care le-am citit, nu-mi amintesc să fi nimerit vreodată peste un post care să vorbească despre fericire, sub orice formă a ei. Niciun gând de bine, niciun eveniment care să te facă să radiezi de bucurie, nicio descriere a unor persoane care au lăsat urme pozitive în viaţa cuiva... Până şi posturile ironice şi sarcastice, care te fac să râzi, sunt pornite din frustrări şi supărări pe anumite obiecte/persoane/evenimente, cu diferenţa că blogger-ii respectivi se pricep să facă haz de necaz, fiindcă aşa viaţa pare mai frumoasă.
Nu vreau să generalizez şi nici să critic, sunt sigură (sau mai degrabă vreau să cred) că există şi oameni care şi-au deschis blog pentru a-şi exprima bucuriile de zi cu zi, dar sincer, eu n-am dat peste ei (încă). Am dat în schimb peste posturi care începeau frumos şi se încheiau cu o întrebare sau cu un gând cât se poate de deprimant, care anula orice urmă de fericire ar fi putut să-ţi inducă partea introductivă.
Prin urmare, nu putem scrie cu adevărat decât atunci când suntem trişti? Oare ideile bune se nasc doar în momentele în care suntem la pământ, având menirea de a ne ridica? Şi dacă au menirea de a ne ridica, de ce nu o fac, alimentând în schimb alte idei din cercul vicios al deprimării şi suferinţei? De ce ne punem întrebări existenţiale care ar genera pagini întregi de dezbateri şi argumente doar atunci când avem lacrimi în ochi şi gânduri înceţoşate? De ce orice lucru scris trebuie neapărat să capete o conotaţie fatalistă? În orice bucurie vedem şi o eventuală nenorocire, sau dacă ceva este bine acum, sigur va urma ceva rău după.
Obişnuiam să scriu mult şi trist, pagini întregi de sentimente obscure care nu-mi dădeau pace, de gânduri dubioase şi întrebări la care nimeni nu găsea răspuns. Până când, brusc, totul a luat un alt drum, a dispărut suferinţa şi am început să fiu fericită. Cam din momentul acela s-a terminat şi cu inspiraţia mea. Visam să scriu cărţi, să public articole, cui îi pasă dacă nu mi le băga nimeni în seamă, măcar scriam! Era un mod minunat de a mă descărca şi de a-mi ocupa timpul cu ceva într-adevăr util. Acum că nu mă mai supăr decât din evenimente minore, de nebăgat în seamă, şi atunci de obicei găsesc puterea de a face mişto de ele, pe blogul meu se pune praful şi pe mine mă cuprinde un sentiment de nostalgie.
Am încercat să urmez exemplul unor bloggeri şi să scriu despre chestii obiective. Adică să comentez anumite situaţii, emisiuni de la imbecilul de televizor, filme, melodii, în aşa fel în cât sentimentele mele (cel puţin alea profunde) să nu fie implicate. Mi-a ieşit de câteva ori, dar de fiecare dată când le recitesc îmi vine să le şterg. Nu e nimic special la ele, aş putea foarte bine să fiu un comentator oarecare, pe un site oarecare, care îşi dă o oarecare părere neavizată, despre ceva neimportant. Nu mi se potriveşte. Nu sunt genul care să dezbată probleme de ţară, de televiziune, de mai ştiu eu ce, pe blog, deşi aş face-o! Oricum o fac, zi de zi, bodogănind în minte sau cu voce tare despre orice văd sau aud şi mă deranjează. De ce aş face asta şi pe blog? Nu văd rostul... Şi oricum n-ar schimba nimic.
Prin urmare mă găsesc într-o uriaşă pană de idei, care tinde pe zi ce trece să ia proporţii cosmice. Sper să remediez situaţia cât mai repede, să mă reorientez, să-mi găsesc altă sferă de subiecte de dezbătut, fiindcă despre sezonul 2 din "Românii au talent" cu siguranţă nu mai scriu!
Până atunci, mă mulţumesc cu admiratul puţinelor şi actualelor posturi şi cu plânsul celor vechi.
