Nu mai ţin minte multe despre cum am ajuns acolo pentru prima dată. Nu mai ştiu nici cum îmi imaginam eu că avea să fie, deşi mi se povestiseră multe. Însă atunci, privind dealurile prin geamul prăfuit al Daciei bunicului meu, aveam senzaţia că urma să intru într-o altă lume. O lume nouă, necunoscută mie, plină de taine gata să fie descoperite de simţurile mele iscoditoare.
La şcoală colegii povesteau despre cum ei în vacanţe merg la ţară. Nu ştiu, probabil la mintea mea de atunci, "ţara" despre care auzeam vorbindu-se era un fel de paradis pământean, loc al relaxării depline şi al jocului neîntrerupt, tărâm de basm unde toţi copii pe care îi cunoşteam se adunau vară de vară. Şi atunci, bineînţeles că am întrebat la un moment dat: "Mami, dar eu nu am o ţară unde să merg?". Se pare că aveam.
Nu arăta la fel ca în gândurile mele, dar nici dezamăgită nu am fost. Era oricum ceva total necunoscut mie, prin urmare neavând termen de comparaţie nu puteam nici avea o părere bună sau rea. Trebuia să cercetez.
Şi am cercetat mai bine de zece ani, vară de vară, acel tărâm minunat, descoperind de fiecare dată altceva. Am văzut totul schimbându-se în jurul meu - oamenii, locurile - am crescut odată cu lumea şi am observat-o evoluând, spre bine sau spre rău. Şi nu în ultimul rând, am învăţat o mulţime de lucruri pe care altfel nu aş fi avut ocazia să le învăţ.
Casa bătrânească în care copilărise bunicul meu era mică. Avea două camere plus încă una micuţă, care se numea "chiler", în care bunica mea gătea sau în care făceam baie. Era de ajuns pentru noi, deşi mereu admirasem casele mari, cu mai multe camere, ale vecinilor din jur. Ascunsă după un gutui mare care cu fiecare an se usca tot mai tare, şi înconjurată de grădină şi verdeaţă, îmi umplea sufletul de bucurie de fiecare dată când o zăream ajungând cu maşina în vârful dealului.
În grădină era un corcoduş mare pe care îl escaladam ori de câte ori aveam ocazia. Era pentru prima oară când mă urcam într-un copac. Pentru mine era ireal să pot mânca fructele acre fără să strige la mine vecinii, cum făceau cei de la bloc. Copacul era în curtea mea şi puteam băga în mine la nesfârşit. La fel şi cu celelalte fructe, pe care nu mă mai oboseam să le spăl; le spăla ploaia destul şi cei din jur încă nu muriseră de fructe nespălate - ba chiar erau sănătoşi tun.
Adoram să umblu în picioarele goale prin ţărâna fierbinte, chiar dacă mă crispam la fiecare pietricică pe care o simţeam sfredelindu-mi talpa fină. Îi studiam cu o mirare de proporţii pe cei din jur care puteau şi să alerge desculţi pe drum - pielea bătucită de atâta timp nu mai dădea atenţie micilor denivelări. Faptul că nu exista asfalt şi că maşinile treceau extrem de rar prin zonă, transformau uliţa într-un loc permanent de joacă. Ne adunam câte 10-15 şi nu mergeam acasă până nu eram plini de praf din cap până în picioare. Eu eram în al nouălea cer, bunica mea nu prea, că trebuia să mă spele.
Apă mai bună ca acolo n-am băut nicăieri. Era "apă de la râpă". Adică îţi scoteai plămânii afară urcând o râpă mlăştinoasă şi abruptă până la un mic izvor unde se înghesuia jumătate de sat plus cai/vaci/câini/boi/alte animale însetate. Aşteptam cu sufletul la gură să-mi vină rândul, să plece animalele ca să nu mă aleg cu vreo copită în cap şi sorbeam cu nesaţ din apa rece, pentru ca mai apoi să umplu bidonul de 5 litri pe care mă chinuiam să-l car înapoi prin aceeaşi râpă. Merita toată afacerea.
Şesul era un loc de libertate deplină. În mintea mea. În mintea localnicilor, era locul unde se priponeau caii (sau nu, în funcţie de baftă, puteai da şi peste armăsari liberi gata să îţi sară în cap). Cert este că de fiecare dată când ajungeam acolo prindeam cel mai superb apus de soare, pe care îl fotografiam de mii de ori. Iar la întoarcere, alergam tot drumul, simţind aerul rece de seară arzându-mi plămânii şi libertatea invadându-mi muşchii.
Televizor nu avea toată lumea şi cine avea, prindea doar TVR1 şi un program dubios din Republica Moldova. Norocoşii vedeau şi TVR2 cu pureci. Sincer, nici nu-mi trebuia televizor la câte aveam de făcut în aer liber. Telefonie mobilă nu exista, erau câteva telefoane fixe în sat, astfel reuşind să vorbesc cu ai mei cam de 2 ori pe săptămână. Îmi amintesc şi acum ţârâitul telefonului din vecini, moment în care alergam strigând "E mami!".
Am învăţat să mă spăl la lighean, fiindcă nimeni nu se bucura de luxul unei băi la ţară. În primii ani a fost uşor, pe măsură ce am crescut şi au intervenit nevoi mai feminine plus părul lung şi uşor de încâlcit, spălatul în acest fel a devenit mai greu, dar nu imposibil. Sunt profund recunoscătoare că am cunoscut şi acest stil de viaţă, altfel aş fi rămas o inadaptată şi nu se ştie niciodată când nimereşti într-un astfel de mediu. Iar apa era încălzită la soare, doar în cazuri extreme se consuma gaz pe treaba asta. Gaz de la butelie, bineînţeles.
Am văzut cum se bate fasolea, am călărit fără şa, am fost la cules de floare de tei în pădure cu căruţa, la cosit, la stână şi într-o mulţime de alte locuri, observând obiceiuri sau munci uzuale, pentru mine ieşite din comun la vremea aceea.
Şi am studiat oamenii. Bătrânii aveau mâini tremurânde şi noduroase, înnegrite de pământ şi totuşi mai puternice ca ale tinerilor, călite de timp şi muncă grea. Se trezeau dimineaţa devreme şi se culcau noaptea târziu, umblând neîncetat şi trebăluind peste tot. Aveau o inteligenţă brută dar folositoare, în numele căreia se ciondăneau permanent cu cei mai tineri, fie ei copii sau nepoţi. Adulţii dezvoltau uneori sentimente de nepăsare faţă de valori preţuite odinioară de părinţii lor. Diferenţa dintre generaţii era pregnantă şi aici, cu toate că fiecare îşi făcea oarecum voia lui. Copiii creşteau pe drum, alături de cei de vârsta lor sau privindu-i cu admiraţie pe cei mai mari. Educaţia se rezuma la şcoală şi la evenimentele de zi cu zi, dar pentru vieţile lor de atunci era de ajuns.
Certurile erau mai ales din pricina băuturii, sau pe pământuri, bani (care aproape nu erau deloc), din cauza neamurilor. Se discuta despre grădină şi atât. Eventual seara când nu se vedeau prea bine la faţă, mai bârfeau pe unii, alţii. Şi atât.
Era o existenţă liniştită şi ocupată cu munca în gospodărie, ruptă total de tot ceea ce însemna la vremea aceea viaţa la oraş. Şi pe cuvântul meu dacă nu era mai bine aşa.
Pe când veneam noi acolo, lumea ne privea de peste tot cu interes. Eram de la oraş. Intruşi şi totodată prieteni, ocazie pentru a afla ce se întâmplă "de partea cealaltă". Au învăţat multe de la noi, zic eu, la fel cum şi noi am avut de învăţat de la ei. Însă nu pot să nu privesc înapoi cu un gust amar, văzând cum inocenţa şi naivitatea specifice mediului le-au fost treptat furate de urbanizare, de introducerea televiziunii, internetului şi a telefoniei mobile. Plecarea copiilor la liceu la oraş, alături de toate informaţiile venite brusc spre ei prin toate aceste mijloace a produs o schimbare radicală şi lumea pe care o ştiam atât de pură şi de liniştită s-a transformat peste noapte într-una vulgarizată şi tumultuoasă. Individualitatea le-a fost furată, cu sau fără acceptul lor, şi asta a marcat sfârşitul verilor mele acolo.
Orice început are şi un sfârşit. O să privesc mereu în urmă cu bucurie la anii petrecuţi la ţară, în acel loc care, pentru mine până la urmă poate chiar a fost un paradis terestru. Am învăţat enorm de multe şi m-am şi distrat şi relaxat pe măsură, lucruri pentru care le mulţumesc din suflet bunicilor mei, căci fără ei nu aş fi ajuns niciodată să trăiesc ceea ce am trăit acolo. Mă voi gândi mereu cu drag la verile copilăriei mele şi îmi place să cred că, într-o zi dintr-un viitor nu foarte îndepărtat, copiii mei vor avea ocazia să cunoască acele locuri.
