E emoţia pe care o simt atunci când zăresc întinderea albastră pentru prima oară prin fereastra maşinii. Sunt secundele, minutele, orele care mai trebuie să treacă, în care trebuie să mai am încă răbdare, până să ajung şi eu ca cei care se bucură deja de ea... cei care îmi stârnesc o ciudată, dar totodată puternică gelozie, ca şi cum ei au parte de mai mult timp alături de ea decât mine.
E respiraţia accelerată şi sunt bătăile rapide ale inimii pe măsură ce mă grăbesc să ajung la acea linie care separă asfaltul de nisip, realitatea de visare, agitaţia de linişte. E momentul în care mă descalţ şi absorb fierbinţeala prin tălpi, şi o simt până în creştetul capului, energia prafului de scoici purtate la mal.
E senzaţia pe care n-o pot descrie în cuvinte pe care o trăiesc atunci când apa sărată şi călduţă îmi gâdilă pentru prima oară picioarele. E veselia pură a unui copil pe măsură ce alerg prin valuri cu un zâmbet larg pe chip, încercând să o cuprind, să o strâng în braţe, să mă acopăr cu ea. E libertatea pe care mi-o oferă necondiţionat, atunci când cu mâini invizibile mă ţine plutind pe suprafaţa ei lucioasă şi, răcoritoare, mă spală de toate grijile, gândurile, temerile, adunate peste an. E liniştea pe care o simt atunci când doar o privesc, pe ea, MAREA, unduindu-se delicată la mal, pe înserate, martora atâtor răsărituri, atâtor iubiri şi tristeţi, atâtor zâmbete şi lacrimi, deţinătoarea atâtor secrete, mereu pregătită şi pentru ale mele. Fiindcă marea mă aşteaptă în fiecare an, tot acolo, cu poveşti vechi sau noi, cu oameni vechi sau noi, dar cu acelaşi suflet.
E totul. E sunetul pescăruşilor pe cerul mereu albastru ce pare totuna cu marea, e atingerea aspră a brizei, e aroma algelor şi a scoicilor, e soarele, un altfel de soare, mai blând, mai luminos şi, în sfârşit, e EA, e culoarea ei, e răcoarea ei, e mângâierea ei, e puterea ei, e întinderea ei şi e mirosul ei, care îmi rămane pe pielea înnegrită de soare mult timp după ce eu nu mai sunt lângă ea.
Iubesc marea. Şi n-o să încetez niciodată să sufăr după ea, atunci când o părăsesc.
"... plaja va fi rămas aceeaşi, invadată de alte trupuri bronzate, dimineţile trebuie să fie şi acum, acolo, dimineţi fără cer, iar marea se clatină, cu siguranţă, la ţărm la fel de îmbietoare, când nu o agită valurile. Cu minunata şi teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăţa niciodată, natura uită tot, chiar şi pe cei care au avut naivitatea să creadă că, măcar, la mare nu există decât prezent." (Octavian Paler)
