Barboşi

Nu mai ţin minte multe despre cum am ajuns acolo pentru prima dată. Nu mai ştiu nici cum îmi imaginam eu că avea să fie, deşi mi se povestiseră multe. Însă atunci, privind dealurile prin geamul prăfuit al Daciei bunicului meu, aveam senzaţia că urma să intru într-o altă lume. O lume nouă, necunoscută mie, plină de taine gata să fie descoperite de simţurile mele iscoditoare.

La şcoală colegii povesteau despre cum ei în vacanţe merg la ţară. Nu ştiu, probabil la mintea mea de atunci, "ţara" despre care auzeam vorbindu-se era un fel de paradis pământean, loc al relaxării depline şi al jocului neîntrerupt, tărâm de basm unde toţi copii pe care îi cunoşteam se adunau vară de vară. Şi atunci, bineînţeles că am întrebat la un moment dat: "Mami, dar eu nu am o ţară unde să merg?". Se pare că aveam.

Nu arăta la fel ca în gândurile mele, dar nici dezamăgită nu am fost. Era oricum ceva total necunoscut mie, prin urmare neavând termen de comparaţie nu puteam nici avea o părere bună sau rea. Trebuia să cercetez.

Şi am cercetat mai bine de zece ani, vară de vară, acel tărâm minunat, descoperind de fiecare dată altceva. Am văzut totul schimbându-se în jurul meu - oamenii, locurile - am crescut odată cu lumea şi am observat-o evoluând, spre bine sau spre rău. Şi nu în ultimul rând, am învăţat o mulţime de lucruri pe care altfel nu aş fi avut ocazia să le învăţ.

Casa bătrânească în care copilărise bunicul meu era mică. Avea două camere plus încă una micuţă, care se numea "chiler", în care bunica mea gătea sau în care făceam baie. Era de ajuns pentru noi, deşi mereu admirasem casele mari, cu mai multe camere, ale vecinilor din jur. Ascunsă după un gutui mare care cu fiecare an se usca tot mai tare, şi înconjurată de grădină şi verdeaţă, îmi umplea sufletul de bucurie de fiecare dată când o zăream ajungând cu maşina în vârful dealului.

În grădină era un corcoduş mare pe care îl escaladam ori de câte ori aveam ocazia. Era pentru prima oară când mă urcam într-un copac. Pentru mine era ireal să pot mânca fructele acre fără să strige la mine vecinii, cum făceau cei de la bloc. Copacul era în curtea mea şi puteam băga în mine la nesfârşit. La fel şi cu celelalte fructe, pe care nu mă mai oboseam să le spăl; le spăla ploaia destul şi cei din jur încă nu muriseră de fructe nespălate - ba chiar erau sănătoşi tun.

Adoram să umblu în picioarele goale prin ţărâna fierbinte, chiar dacă mă crispam la fiecare pietricică pe care o simţeam sfredelindu-mi talpa fină. Îi studiam cu o mirare de proporţii pe cei din jur care puteau şi să alerge desculţi pe drum - pielea bătucită de atâta timp nu mai dădea atenţie micilor denivelări. Faptul că nu exista asfalt şi că maşinile treceau extrem de rar prin zonă, transformau uliţa într-un loc permanent de joacă. Ne adunam câte 10-15 şi nu mergeam acasă până nu eram plini de praf din cap până în picioare. Eu eram în al nouălea cer, bunica mea nu prea, că trebuia să mă spele.

Apă mai bună ca acolo n-am băut nicăieri. Era "apă de la râpă". Adică îţi scoteai plămânii afară urcând o râpă mlăştinoasă şi abruptă până la un mic izvor unde se înghesuia jumătate de sat plus cai/vaci/câini/boi/alte animale însetate. Aşteptam cu sufletul la gură să-mi vină rândul, să plece animalele ca să nu mă aleg cu vreo copită în cap şi sorbeam cu nesaţ din apa rece, pentru ca mai apoi să umplu bidonul de 5 litri pe care mă chinuiam să-l car înapoi prin aceeaşi râpă. Merita toată afacerea.

Şesul era un loc de libertate deplină. În mintea mea. În mintea localnicilor, era locul unde se priponeau caii (sau nu, în funcţie de baftă, puteai da şi peste armăsari liberi gata să îţi sară în cap). Cert este că de fiecare dată când ajungeam acolo prindeam cel mai superb apus de soare, pe care îl fotografiam de mii de ori. Iar la întoarcere, alergam tot drumul, simţind aerul rece de seară arzându-mi plămânii şi libertatea invadându-mi muşchii.

Televizor nu avea toată lumea şi cine avea, prindea doar TVR1 şi un program dubios din Republica Moldova. Norocoşii vedeau şi TVR2 cu pureci. Sincer, nici nu-mi trebuia televizor la câte aveam de făcut în aer liber. Telefonie mobilă nu exista, erau câteva telefoane fixe în sat, astfel reuşind să vorbesc cu ai mei cam de 2 ori pe săptămână. Îmi amintesc şi acum ţârâitul telefonului din vecini, moment în care alergam strigând "E mami!".

Am învăţat să mă spăl la lighean, fiindcă nimeni nu se bucura de luxul unei băi la ţară. În primii ani a fost uşor, pe măsură ce am crescut şi au intervenit nevoi mai feminine plus părul lung şi uşor de încâlcit, spălatul în acest fel a devenit mai greu, dar nu imposibil. Sunt profund recunoscătoare că am cunoscut şi acest stil de viaţă, altfel aş fi rămas o inadaptată şi nu se ştie niciodată când nimereşti într-un astfel de mediu. Iar apa era încălzită la soare, doar în cazuri extreme se consuma gaz pe treaba asta. Gaz de la butelie, bineînţeles.

Am văzut cum se bate fasolea, am călărit fără şa, am fost la cules de floare de tei în pădure cu căruţa, la cosit, la stână şi într-o mulţime de alte locuri, observând obiceiuri sau munci uzuale, pentru mine ieşite din comun la vremea aceea.

Şi am studiat oamenii. Bătrânii aveau mâini tremurânde şi noduroase, înnegrite de pământ şi totuşi mai puternice ca ale tinerilor, călite de timp şi muncă grea. Se trezeau dimineaţa devreme şi se culcau noaptea târziu, umblând neîncetat şi trebăluind peste tot. Aveau o inteligenţă brută dar folositoare, în numele căreia se ciondăneau permanent cu cei mai tineri, fie ei copii sau nepoţi. Adulţii dezvoltau uneori sentimente de nepăsare faţă de valori preţuite odinioară de părinţii lor. Diferenţa dintre generaţii era pregnantă şi aici, cu toate că fiecare îşi făcea oarecum voia lui. Copiii creşteau pe drum, alături de cei de vârsta lor sau privindu-i cu admiraţie pe cei mai mari. Educaţia se rezuma la şcoală şi la evenimentele de zi cu zi, dar pentru vieţile lor de atunci era de ajuns.
Certurile erau mai ales din pricina băuturii, sau pe pământuri, bani (care aproape nu erau deloc), din cauza neamurilor. Se discuta despre grădină şi atât. Eventual seara când nu se vedeau prea bine la faţă, mai bârfeau pe unii, alţii. Şi atât.
Era o existenţă liniştită şi ocupată cu munca în gospodărie, ruptă total de tot ceea ce însemna la vremea aceea viaţa la oraş. Şi pe cuvântul meu dacă nu era mai bine aşa.

Pe când veneam noi acolo, lumea ne privea de peste tot cu interes. Eram de la oraş. Intruşi şi totodată prieteni, ocazie pentru a afla ce se întâmplă "de partea cealaltă". Au învăţat multe de la noi, zic eu, la fel cum şi noi am avut de învăţat de la ei. Însă nu pot să nu privesc înapoi cu un gust amar, văzând cum inocenţa şi naivitatea specifice mediului le-au fost treptat furate de urbanizare, de introducerea televiziunii, internetului şi a telefoniei mobile. Plecarea copiilor la liceu la oraş, alături de toate informaţiile venite brusc spre ei prin toate aceste mijloace a produs o schimbare radicală şi lumea pe care o ştiam atât de pură şi de liniştită s-a transformat peste noapte într-una vulgarizată şi tumultuoasă. Individualitatea le-a fost furată, cu sau fără acceptul lor, şi asta a marcat sfârşitul verilor mele acolo.

Orice început are şi un sfârşit. O să privesc mereu în urmă cu bucurie la anii petrecuţi la ţară, în acel loc care, pentru mine până la urmă poate chiar a fost un paradis terestru. Am învăţat enorm de multe şi m-am şi distrat şi relaxat pe măsură, lucruri pentru care le mulţumesc din suflet bunicilor mei, căci fără ei nu aş fi ajuns niciodată să trăiesc ceea ce am trăit acolo. Mă voi gândi mereu cu drag la verile copilăriei mele şi îmi place să cred că, într-o zi dintr-un viitor nu foarte îndepărtat, copiii mei vor avea ocazia să cunoască acele locuri.

Pană de idei.

Cu ceva timp în urmă, într-un exces de sentimente contradictorii, mi-am şters blogul. Am fost însă îndeajuns de raţională încât să păstrez o copie a tuturor postărilor în care mi-am investit sufletul şi timpul, pe parcursul a mai bine de un an de zile. Recent, am răsfoit câteva dintre ele şi, trecând peste conotaţiile sumbre, deprimante şi tăietoare de vene specifice perioadei prin care treceam atunci, am regăsit idei chiar bune, exprimări de care nu îmi aminteam, detalii savuroase despre evenimente memorabile, amintiri de care uitasem... Unde au dispărut toate astea?

Am obiceiul, atunci când prind câteva ore libere şi am dispoziţia necesară, să bântui din blog în blog, citind la întâmplare şi intrând pentru câteva minute în vieţile unor oameni care îmi sunt complet străini. Vânez în special blogurile cu umor sarcastic şi ironii la adresa oricărui lucru de pe lumea asta, atât de specifice şi plăcute mie, dar şi posturi plângăcioase, supărări pe viaţă şi alte deprimături asemănătoare.

Dacă stau să mă gândesc la toate blogurile pe care le-am citit, nu-mi amintesc să fi nimerit vreodată peste un post care să vorbească despre fericire, sub orice formă a ei. Niciun gând de bine, niciun eveniment care să te facă să radiezi de bucurie, nicio descriere a unor persoane care au lăsat urme pozitive în viaţa cuiva... Până şi posturile ironice şi sarcastice, care te fac să râzi, sunt pornite din frustrări şi supărări pe anumite obiecte/persoane/evenimente, cu diferenţa că blogger-ii respectivi se pricep să facă haz de necaz, fiindcă aşa viaţa pare mai frumoasă.

Nu vreau să generalizez şi nici să critic, sunt sigură (sau mai degrabă vreau să cred) că există şi oameni care şi-au deschis blog pentru a-şi exprima bucuriile de zi cu zi, dar sincer, eu n-am dat peste ei (încă). Am dat în schimb peste posturi care începeau frumos şi se încheiau cu o întrebare sau cu un gând cât se poate de deprimant, care anula orice urmă de fericire ar fi putut să-ţi inducă partea introductivă.

Prin urmare, nu putem scrie cu adevărat decât atunci când suntem trişti? Oare ideile bune se nasc doar în momentele în care suntem la pământ, având menirea de a ne ridica? Şi dacă au menirea de a ne ridica, de ce nu o fac, alimentând în schimb alte idei din cercul vicios al deprimării şi suferinţei? De ce ne punem întrebări existenţiale care ar genera pagini întregi de dezbateri şi argumente doar atunci când avem lacrimi în ochi şi gânduri înceţoşate? De ce orice lucru scris trebuie neapărat să capete o conotaţie fatalistă? În orice bucurie vedem şi o eventuală nenorocire, sau dacă ceva este bine acum, sigur va urma ceva rău după.

Obişnuiam să scriu mult şi trist, pagini întregi de sentimente obscure care nu-mi dădeau pace, de gânduri dubioase şi întrebări la care nimeni nu găsea răspuns. Până când, brusc, totul a luat un alt drum, a dispărut suferinţa şi am început să fiu fericită. Cam din momentul acela s-a terminat şi cu inspiraţia mea. Visam să scriu cărţi, să public articole, cui îi pasă dacă nu mi le băga nimeni în seamă, măcar scriam! Era un mod minunat de a mă descărca şi de a-mi ocupa timpul cu ceva într-adevăr util. Acum că nu mă mai supăr decât din evenimente minore, de nebăgat în seamă, şi atunci de obicei găsesc puterea de a face mişto de ele, pe blogul meu se pune praful şi pe mine mă cuprinde un sentiment de nostalgie.

Am încercat să urmez exemplul unor bloggeri şi să scriu despre chestii obiective. Adică să comentez anumite situaţii, emisiuni de la imbecilul de televizor, filme, melodii, în aşa fel în cât sentimentele mele (cel puţin alea profunde) să nu fie implicate. Mi-a ieşit de câteva ori, dar de fiecare dată când le recitesc îmi vine să le şterg. Nu e nimic special la ele, aş putea foarte bine să fiu un comentator oarecare, pe un site oarecare, care îşi dă o oarecare părere neavizată, despre ceva neimportant. Nu mi se potriveşte. Nu sunt genul care să dezbată probleme de ţară, de televiziune, de mai ştiu eu ce, pe blog, deşi aş face-o! Oricum o fac, zi de zi, bodogănind în minte sau cu voce tare despre orice văd sau aud şi mă deranjează. De ce aş face asta şi pe blog? Nu văd rostul... Şi oricum n-ar schimba nimic.

Prin urmare mă găsesc într-o uriaşă pană de idei, care tinde pe zi ce trece să ia proporţii cosmice. Sper să remediez situaţia cât mai repede, să mă reorientez, să-mi găsesc altă sferă de subiecte de dezbătut, fiindcă despre sezonul 2 din "Românii au talent" cu siguranţă nu mai scriu!

Până atunci, mă mulţumesc cu admiratul puţinelor şi actualelor posturi şi cu plânsul celor vechi.

La revedere 2011, bun venit 2012!

2011 a fost un an greu, dar frumos, din multe puncte de vedere. Nu ştiu când a trecut, dar asta e o problemă de zi cu zi în ultima vreme, având în vedere că simt cum timpul trece foarte repede şi că, uneori, nu pot ţine pasul. Bănuiesc că va trebui să mă obişnuiesc.

Referitor la ceea ce s-a întâmplat pe parcursul acestui an, am de mulţumit extrem de mult.

În primul rând, le mulţumesc părinţilor mei minunaţi, pentru sprijinul necondiţionat pe care mi l-au acordat. Fără ei nu cred că aş fi putut face faţă tuturor provocărilor şi nu cred că aş fi reuşit să trec la un nou capitol al vieţii mele şi să lupt cu singurătatea. Le mulţumesc pentru că, deşi sunt departe în majoritatea timpului, au grijă să-mi fie aproape prin sufletele lor minunate şi să mă ajute ori de câte ori am nevoie. Anul acesta s-au dat peste cap pentru ca să-mi fie bine şi cuvintele nu pot exprima recunoştinţa pe care o simt. Vă iubesc enorm, şi ador fiecare îmbrăţişare şi fiecare zâmbet al vostru pentru că acum sunt mai rare, dar mai preţioase.

Dani, îţi mulţumesc pentru că nu ai renunţat la mine. Pentru că mă suporţi. Pentru că ai avut curajul să mă accepţi aşa cum sunt, singurul dintre toţi. Pentru că mă iubeşti, şi îmi arăţi asta în fiecare zi. Pentru că ai fost dispus să luptăm împreună pentru a reuşi pe toate planurile. Pentru că mă sprijini, mă înţelegi şi mă mângâi atunci când lucrurile nu merg cum am plănuit. Pentru că să mă trezesc lângă tine dimineaţă e de ajuns ca să am puterea de a trece peste fiecare zi. Îţi mulţumesc pentru susţinerea necondiţionată, chiar şi atunci când nu ai putut fi aproape de mine. Îţi mulţumesc pentru un an minunat, care fără tine ar fi fost mult mai greu. Te sărut şi te iubesc.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a ascultat rugăciunile şi pentru că nu m-a părăsit atunci când aveam nevoie de El. Doamne, sper că am interpretat bine semnele Tale şi că dacă ne-ai ajutat să ajungem aici, este pentru că aceasta este calea cea bună. Fără Tine, cu siguranţă multe lucruri întâmplate anul acesta nu ar fi fost posibile, aşa că am credinţa că ne vei călăuzi în continuare pe drumul ales.

Îţi mulţumesc, Miki, pentru că ne-ai deschis ochii tuturor şi pentru că, prin tine, am avut şi vom avea în continuare acces la răspunsurile întrebărilor care ne macină de atâta timp. Îţi mulţumesc pentru că ne ajuţi să învăţăm încă de acum lucruri pe care nu mulţi le cunosc, dar care ne sunt vitale pentru evoluţie şi supravieţuire. Îţi mulţumesc pentru că ne-ai oferit calea vindecării şi cunoştinţe de care avem nevoie acum şi pentru totdeauna.

Mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat în acest an să rămân cu capul sus, să am puterea să mă trezesc dimineaţa, să lupt, să supravieţuiesc în acest vârtej de sentimente şi provocări. Mulţumesc celor care m-au ajutat să învăţ, să evoluez. Mulţumesc celor care îmi sunt alături necondiţionat. Mulţumesc celor care mă iubesc, cu menţiunea că şi eu îi iubesc la fel de mult.

De la anul 2012 nu vreau să am nicio aşteptare. Îmi doresc doar ca totul să se întâmple cu Voia lui Dumnezeu, pentru Binele nostru Suprem, oricare ar fi acesta. Îmi doresc să găsesc răspunsuri, să mă conving de calea aleasă, şi îmi doresc sănătate, pentru a putea continua împreună lupta pe care am început-o, orice final ar avea ea.

Bac 2011: dezastru naţional

"Cele mai mici note din istorie", "în cel puţin 4 judeţe s-a înregistrat o promovabilitate sub 45%", "în 20 de licee niciun elev nu a promovat examenul", conform realitatea.net. Pe scurt, cam juma' de ţară a picat bacul.

Isterie generală, nervi, înjurături, comentarii, lacrimi, urlete, panică şi, mai ales (!!!), căutarea vinovatului. Se dă vina în principal pe ministru/Minister, pe profesori, pe supraveghetori, pe sistem, pe ţară, etc., pe elevi mai puţin. Din partea mea, se poate da vina şi pe astre, şi pe vreme, şi pe orice, vinovată e toată lumea. Inclusiv elevii, mai ales elevii.

Un elev care scrie cu vopsea pe zidul şcolii "Muie Funeriu" nu merită să ia Bacul. Un elev care scrie că "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" aparţine genului dramatic nu merită să ia Bacul. Un elev care comentează pe internet cu greşeli grave de ortografie şi punctuaţie (nu există nicio scuză) nu merită să ia Bacul.

Din punctul meu de vedere, e primul examen de Bacalaureat care reflectă, într-o oarecare măsură, adevărata stare a generaţiei tinere. Mulţi s-au plâns că au fost păziţi mai rău ca la închisoare. Dar dacă au învăţat, s-au ţinut de treabă şi au fost corecţi, de ce să le fie frică? Aaa! Nu s-a mai putut copia? Îmi pare rău pentru ei... dar îşi merită pe deplin notele. În sfârşit ies la iveală adevăratele procente de promovabilitate.

Cu siguranţă nici acest Bac nu a fost corect pe deplin. Breşe într-un sistem se pot găsi oricând, mai ales în unul ca al nostru. Dar s-a apropiat totuşi de corectitudine, dovadă fiind faptul că întreaga ţară vuieşte. Se constată că procentele de 80% din anii trecuţi erau o mare minciună, rezultatul unui examen copiat şi plătit.

"Elevii s-au plâns...". Evident, elevii se vor plânge întotdeauna, mai ales într-o ţară în care ne-am obişnuit să dăm vina pe altul. Mereu un examen picat va fi din vina profesorului, colegului, ministrului, nicidecum din vina lor. Am trecut şi eu prin Bac şi indiferent cine conduce ţara sau Ministerul şi indiferent de profesori sau de subiecte, dacă vrei să înveţi, înveţi oricum şi Bacul se ia. Nu neapărat cu 10, dar nici cu 4. Nici chiar aşa. În schimb, la televizor aud nume de licee precum Auto, CFR, Agricol, etc. Licee la care se intră cu medie mică şi din care se iese cu medie şi mai mică fiindcă acolo nimeni nu se omoară cu învăţatul, să fim serioşi. Altfel cum vă explicaţi că la liceele şi colegiile de renume, promovabilitatea poate atinge chiar 100%? Subiectele au fost aceleaşi pentru toată lumea. De ce unii pot şi alţii nu? Simplu: pentru că unii învaţă şi alţii nu.

În privinţa ministrului şi a altor persoane pe care dăm vina... Într-adevăr, sistemul scârţâie bine şi de mult timp. Începe cu cei de clasele a 8-a care pot intra la liceu chiar şi cu nota 2 la examen, fiindcă obligatorii sunt 10 clase. Şi ne întrebăm de ce se pică la Bac. Păi, uite cine pică. E un cerc vicios. Fiecare ministru vrea să facă reformă, dar în permanenţă aceasta se face pe o fundaţie care se clatină. Ca un fel de cuvertură nouă ce se pune peste un pat şubred cu fiecare nou mandat. Lucrurile nu vor funcţiona niciodată cum trebuie sau cum ne dorim, dacă se lucrează doar la suprafaţă. În asta constă vina conducătorilor. Nu că dau subiecte grele la mate sau că scot sportul de pe lista probelor cu note mari. Nu. Şi totuşi, domnul Funeriu are un plus pentru încercarea de a limita frauda anul acesta, cel puţin din partea mea. Chiar dacă ne-a arătat ce învăţământ dezastruos avem şi că noua generaţie e la pământ. Până la urmă trebuia tras un semnal de alarmă.

În concluzie, dragi elevi, ori învăţaţi, ori nu mai comentaţi/înjuraţi/urlaţi/învinuiţi. Dragi facultăţi, vedeţi ce faceţi cu locurile, că jumătate dintre absolvenţii de liceu stau la coadă pentru înscrierile din toamnă. Dragă ţară... acesta e nivelul.

Despre articole cu titluri dubioase şi alte nimicuri.

Din ciclul "Hai să punem un titlu atractiv care n-are legătură cu conţinutul doar ca să citească lumea", am intrat azi pe pagina ProTv, în căutare de noi ştiri din lumea nebună în care trăim.

N-o mai lungesc. Articolul peste care am nimerit suna aşa: "Mesaje de dincolo. A postat pe blogul său la o zi după ce a murit." Inutil să precizez că era postat la categoria "Bizar".

Nimic de comentat până aici. Am citit şi titluri mai ciudate de atât şi nici nu mă grăbesc să confirm sau să infirm o asemenea ştire, fiindcă ştiu că orice e posibil. Prin urmare nu mă agit, nu caut dovezi, accept totul aşa cum e. Asta nu înseamnă că nu sunt, totuşi, curioasă. Deci, am citit articolul.

În mare, este vorba de Derek Miller, un bărbat de 41 de ani, care a murit de cancer. El deţinea un blog, iar la o zi de la moartea sa a fost publicată o ultimă postare, conţinând un mesaj de adio către familia sa. Toate bune şi frumoase, mesajul era într-adevăr mişcător şi sentimental, ceva deosebit, demn de un articol în presă. Dar problema este alta. Ceea ce am înţeles eu din titlul articolului şi din conţinutul acestuia este că acest om, venit de pe lumea cealaltă, a scris cu mâna lui (sau mă rog, cu spiritul) mesajul, pe care l-a postat mai apoi pe blog, şi astfel o lume întreagă a intrat în fibrilaţie.

Simt că vă pierd, deci repet: Derek Miller, mort, scrie pe blog.

N-am putut să rămân indiferentă şi am început să caut explicaţii. Nu mi-a luat mult să găsesc articolul original, în engleză, despre blogger-ul canadian. Sunt sigură că vă aşteptaţi la fantome, spirite, fenomene paranormale. Regret să vă dezamăgesc. Explicaţia este următoarea: "He composed the moving entry weeks before he died, and asked his family to post it online shortly after his death." Adică omul a scris mesajul cu săptămâni în urmă, când era încă în viaţă, şi i-a rugat pe membrii familiei lui să îl posteze odată ce el nu va mai fi printre ei. Nimic bizar, ciudat, dubios. Perfect normal.

Mă întreb oare de ce din articolul românesc lipsea această frază. Oare de ce a fost nevoie de un astfel de titlu deplasat, care nu avea nicio legătură cu subiectul. Nu ştiu cine l-a scris, dar l-a scris prost. Nici dacă îl traducea pe cel original nu ieşea aşa prost. Mă rog, probabil e doar o strategie pentru a strânge cititori. Cititori care, probabil, nu vor proceda ca mine, ci vor lua de bun ce-au citit şi vor povesti mai departe că fantomele scriu pe blog.

P.S. Pentru cei interesaţi/curioşi, găsiţi link către articol în titlu.

Şi lumea întreagă s-a oprit pentru... nunta regală.

M-am trezit de dimineaţă la o oră destul de ruşinoasă (11:30) şi, ca să nu adorm la loc, am aprins televizorul, în speranţa că puţin zgomot mă va menţine trează. Iniţial am crezut că s-a stricat telecomanda, apoi mi-am dat seama că e aceeaşi ştire pe toate posturile, pentru ca în final să realizez, năucită, că azi este ziua cea "mare", despre care am auzit vorbindu-se toată săptămâna: nunta prinţului William cu Kate Middleton.

Aveam de ales între a mă uita şi a mă ridica din pat. Evident că am ales prima variantă, din prea multă lene. Nu regret, fiindcă a fost interesant să observ anumite lucruri, să admir şi să critic, fapt ce mi-a furnizat material nou pentru blog.

Cel mai tare m-au uimit calmul şi ordinea care domneau peste tot. Oamenii de rând, veniţi să privească live desfăşurarea nunţii regale, deşi strigau şi ovaţionau ţinând în mâini steagurile Marii Britanii, nu s-au călcat pe picioare sau agitat peste măsură, nu au tulburat în niciun fel zidul format de forţele de ordine şi nu s-au înghesuit spre locurile din faţă, mulţumindu-se cu câteva poze făcute stând pe vârfuri. Cel puţin asta am observat eu. Totodată, atât maşinile luxoase cât şi microbuzele care au transportat invitaţii de seamă la Westminster Abbey au circulat cu cea mai mică viteză posibilă, pentru a permite tuturor să admire, să pozeze, să filmeze, dar şi pentru a prelungi suspansul înaintea apariţiei miresei. Comparativ cu o nuntă obişnuită, hai să spunem românească, unde toată lumea se agită şi se grăbeşte şi nunta pare că trece într-o secundă, aici o secundă pare o oră şi totul se mişcă cu încetinitorul.

Privind sosirea succesivă a invitaţilor, nu am putut să mă abţin să nu râd şi să critic pălăriile ciudate pe care purtau toate femeile. Ciudate e puţin spus. Unele erau de-a dreptul hilare, disproporţionate. Bineînţeles că o persoană avizată îmi va spune că, oricât de dubios mi s-ar părea mie un asemenea accesoriu vestimentar, din punct de vedere al modei, el întregeşte ţinuta şi câte şi mai câte. Eu o ţin pe a mea. Dacă aş fi fost bărbat, n-aş fi lăsat-o pe soţia mea să iasă din casă cu asemenea măgăoaie pe cap. Care mai de care, cu pene, cu dantelă, în formă de cuib, de corabie, unele uriaşe, altele pe frunte cu colţ între ochi, supraetajate, cu înflorituri, în fine o multitudine de asemenea arătări se puteau observa peste tot în mulţime. Cu mâna pe inimă spun că singura pălărie care arăta cât de cât normal, deşi într-o culoare vie (galben), a fost cea a Reginei Elisabeta.

În privinţa rochiilor, înainte să se strice transmisiunea pe CNN şi să mut pe BBC unde se vorbeşte mai puţin şi se priveşte mai mult, am auzit fel de fel de nume de desgineri celebri. Bineînţeles fiecare rochie cu propria căruţă de bani. N-am nimic împotrivă, atâta doar că unele modele, pentru cât au costat probabil, ar fi putut fi înlocuite cu altele mai frumoase sau impresionante. Dar mă rog, fiecare cu gusturile sale. Însă adevărata atracţie a fost, evident, rochia de mireasă, pe care absolut toţi comentatorii pe toate posturile o vânau de ceva vreme. Kate Middleton şi-a făcut în final apariţia într-o superbă rochie de Sarah Burton, succesoarea designerului Alexander McQueen.

În ceea ce priveşte bărbaţii, uniformele purtate de membrii familiei regale, implicit şi uniforma prinţului William, au avut un aer special, menite să se diferenţieze de fracurile purtate de restul invitaţilor.

Ceremonia mi-a plăcut foarte mult, Westminster Abbey este absolut impresionantă iar cei doi nuntaşi, cuprinşi vizibil de emoţii, arată foarte bine împreună. Am zâmbit şi eu puţin, evident, când verigheta s-a împotmolit pe degetul miresei, însă una peste alta, totul a mers ca uns. După o oră, cei doi au părăsit catedrala şi au pornit în trăsură pe străzile Londrei, acompaniaţi de ovaţiile mulţimii.

Prin urmare, astăzi, lumea întreagă s-a oprit pentru acest eveniment destul de important şi orice ştire poate să mai aştepte, fiindcă prinţul William şi Kate Middleton sunt acum soţ şi soţie, deţinători ai multor titluri, toată atenţia fiind focusată asupra lor.

Românii au...

...bani de SMS-uri.
...milă.
...talent prost înţeles sau neapreciat.

Finala concursului "Românii au talent" a fost o mare dezamăgire pentru mine din mai multe puncte de vedere. În primul rând, fiindcă poporul român a demonstrat încă o dată că atunci când i se oferă o libertate (precum cea de a alege un câştigător) habar n-are ce să facă cu ea (şi în consecinţă, alege prost). În al doilea rând, fiindcă ar fi fost imposibil să alegi oricare 3 participanţi şi să-i situezi pe trepte diferite (cu câteva mici excepţii), fiecare fiind foarte bun sau chiar excelând în domeniul său. Şi nu în ultimul rând, pentru că banii puteau fi împărţiţi altfel, astfel ca măcar şi cei de pe locurile 2 şi 3 să primească ceva.

Votatul concurenţilor şi, implicit, alegerea câştigătorului prin SMS, fără alte intervenţii (cel puţin teoretic) mi se pare pe de o parte o mare prostie, iar pe de altă parte o decizie îndreptăţită. Decizie îndreptăţită pentru că, la urma urmei, oamenii care au trimis SMS şi au avut bani să facă asta sunt tot cei care peste ceva timp, vor cumpăra biletele la show-ul celui votat de ei. Deci, în final, câştigătorul trebuie să placă majorităţii. Prostie pentru că, din ce am observat şi cercetat, majoritatea care a votat câştigătorul în acest concurs e formată în mare parte din fetiţe cu nume colorate (skumpyk, dragutza, yubitzyk) şi din oameni care s-au crezut la "Dansez pentru tine" şi nu au votat talentul, ci povestea.

Prin urmare, dacă ai tragedii în familie, viaţă grea, n-ai unde lucra, ce mânca, pe scurt dacă eşti bătut de soartă, ai toate şansele să câştigi. În schimb, dacă ai voce extraordinară şi cânţi de 3 ori fără greşeală, dacă ai 14 ani şi înveţi singur să faci beatbox, dacă poţi să dai clasă multor contratenori la 16 ani, dacă poţi ţine pe cineva pe cap şi să mai faci şi ceva mişcări uluitoare în acest timp, ai toate şansele să pleci acasă cu ceva mai puţin decât nimic.

Să vorbesc mai concret. Adrian Ţuţu. "Marele" câştigător. La preselecţii m-a impresionat şi pe mine, ca pe mulţi alţii mă gândesc. Recunosc, m-a atins puţin şi povestea lui. Melodia a fost inspirată, la subiect. Am zâmbit şi m-am gândit că ar merita să meargă mai departe. În semifinale, n-am mai fost la fel de entuziasmată, n-am cumpărat gogoaşa cu "nu ştiam ce-o să cânt în semifinale, am compus pe tren" (sunt gata să-mi retrag cuvintele dacă chiar aşa a fost, deşi mă îndoiesc), am închis ochii la regăsirea în versuri a aceleiaşi teme cu moartea părinţilor şi patriotismul înfocat, care s-a accentuat apoi în finală, cu o reprezentaţie care nu m-a dat pe spate absolut deloc. Ca să sistematizez: abuz de subiect (tragedie familială, patriotism) + aspect fizic dătător pe spate pentru categoria de vârstă 12-16 ani + vot prin SMS de către categoria de vârstă menţionată = 120.000 euro.

Prin urmare, o mulţime de oameni care s-au crezut brusc la "Dansez pentru tine" (poate induşi în eroare de prezenţa lui Mihai Petre) sau la alte emisiuni caritabile s-au transformat în "Românii au milă" şi au votat povestea, nu talentul. Nu mă iau de faptul că în familia lui a avut loc o tragedie, cu atât mai puţin nu râd de tristeţea omului şi de viaţa grea pe care poate o duce, dar mă deranjează că acest lucru a stat în calea aprecierii adevăratului talent, talent nativ, care merita răsplătit: Valentin Dinu, Narcis Iustin Ianău, Cosmin Agache, Ballance.

Şi nici nu spun că Adrian Ţuţu e lipsit de talent. Nu. Fiindcă la categoria cântăreţi, el a fost singurul care şi-a cântat propriile creaţii. La capitolul originalitate, jos pălăria. Cu toate că originalitatea s-a cam pierdut pe parcurs cu excesul de tragic şi patriotism, trebuie să recunosc faptul că să compui versuri cu mesaj şi cu rime bine legate e greu. Dar puneţi-l să cânte melodiile interpretate de Valentin Dinu. Sau să facă beatbox. Să înlocuiască pe unul din băieţii din trupa Ballance. Să atingă notele pe care le atinge Narcis Iustin Ianău. Nu cred că atunci ar mai merita să fie primul.

Bineînţeles că pe Facebook şi alte site-uri, inclusiv site-ul oficial al emisiunii au apărut fel de fel de comentarii şi de nemulţumiri. Am citit multe dintre ele. Am fost de acord cu unele, pe altele le-am dezaprobat. Că X şi-ar fi făcut mai greu o carieră, că Y oricum o să ajungă cunoscut... dar în final vezi peste tot aceeaşi motivaţie pentru câştig: el are nevoie mai mare de bani, i-au murit părinţii. Părerile sunt împărţite, e adevărat că fiecare are o şansă mai mică sau mai mare să se lanseze şi totodată să se dea la fund. Dar revin la părerea mea, nu a fost un concurs caritabil, ci unul de talente. Deci ar fi bine să lăsăm mila deoparte şi să promovăm ceea ce e cu adevărat promovabil, poate mai salvăm ceva din ţara asta.

120.000 euro. Păi eu aş zice că acei 20.000 de euro care stau peste sută ar fi putut fi corect împărţiţi către ceilalţi doi concurenţi, dacă nu către toţi cei 11 rămaşi (apreciez pe această cale faptul că finalista Cristina Bondoc a avut cam aceeaşi idee). Fiindcă să fim serioşi, oricâţi fani înfocaţi ar avea Adrian Ţuţu şi oricâţi ar crede că el e regele concursului, nu poţi să îi dai lui toţi banii şi să nu priveşti totuşi spre cei lăsaţi în urmă. Fiindcă toţi au fost buni. Buni şi incomparabili.

Finala mi-a lăsat un gust amar. Însă sunt absolut sigură că dacă nu de toţi, de majoritatea finaliştilor voi mai auzi pe viitor. Fiindcă am speranţa că încă mai sunt oameni în România care vor şti să aprecieze adevăratul talent şi care îi vor lua sub aripa lor şi le vor asigura un viitor pe care ei, la fel cum a spus Andi Moisescu, probabil nici nu şi-l închipuie posibil. Chiar dacă nu au luat banii, au rămas cu siguranţa că numele lor vor fi recunoscute de acum înainte. Şi de aici până la succes, prin muncă, mai e doar un pas.