Pentru cei ce-au înţeles, a fost sfârşitul unei lumi, metaforic vorbind. Cei care au crezut că pe 21.12.2012 se dărâmă Pământul şi vom pieri cu toţii în flăcări şi chinuri, au răsuflat uşuraţi când au văzut că există viaţă şi din 22 încolo. Dar ei n-au înţeles nimic.
Bineînţeles, există zicala aceea cu "cine are ochi să vadă şi urechi să audă...", dar şi dacă nu ştiam tot ce ştiu acum, tot n-aş fi muşcat momeala cu sfârşitul lumii. De ce? Pentru că ar fi fost prea simplu.
Ar fi fost prea simplu să ştim că se termină totul. Pentru că asta îţi dă timp. Timp să rezolvi, să te răzgândeşti, să împaci, să te rogi, să te gândeşti, să plângi, să îţi iei la revedere, să iubeşti, să-ţi fie frică. Nu asta e ideea sfârşitului. Ideea sfârşitului este aceea că, atunci când el vine, să te găsească pregătit. Un OM complet, cu zâmbetul pe buze, cu sufletul împăcat, fără frică, cu toate treburile puse la punct, fără regrete, mulţumit că a dus o viaţă plină de iubire, înţelepciune, iertare, plină de credinţă în Dumnezeu, împăcat că şi-a dus la capăt misiunea spirituală pe care o avea de îndeplinit pe lumea asta, OMUL în toată splendoarea sa: trup, minte şi spirit. Omul care nu mai are nevoie de timp, pentru că l-a folosit cum a trebuit, cât a trebuit, cu cine a trebuit, atât cât i-a fost dat şi cât şi-a ales să aibă.
Ideea sfârşitului este una apocaliptică doar pentru cei care nu sunt pregătiţi. Cei care în permanenţă au nevoie de mai mult timp, dar de fiecare dată frustarea lor creşte pe măsură ce realizează că, oricât de mult timp ar avea la dispoziţie, ei tot goi, plini de regrete, neîmpliniţi, neîmpăcaţi, temători, trişti, se simt pe interior. Ce să facă ei? Cum să se ajute?
În primul rând, să îşi deschidă orizonturile. Apoi, să cerceteze. Să nu ia în derâdere ceea ce găsesc. Să încerce să înţeleagă. Să accepte ceea ce au înţeles şi să cerceteze în continuare ceea ce este încă intangibil. Să testeze. Să recunoască. Să se regăsească. Să creadă. Şi, în final, să împărtăşească şi altora.
2012 a fost o treaptă. Un semn. Un moment de răscruce, acel moment în care se deschid multe uşi, în care apar multe oportunităţi, în care trebuie să urci multe trepte. Acel moment în care trebuie să alegi de care dintre uşi vei trece în continuare, de ce oportunităţi vei profita, şi cât de sus îţi doreşti să urci. Şi nu, nu e vorba de case, maşini, funcţii, conturi în bancă. E vorba de cu totul altceva.
Părerea mea este că unicul lucru care ne va salva este să înţelegem IUBIREA. Nu ştim ce e iubirea, nu ştim să o folosim, habar nu avem să iubim, doar avem impresia asta. Suntem atât de ancoraţi în material, în Pământul acesta, în ceea ce ne înconjoară fizic, încât credem că iubirea înseamnă un an de fluturi în stomac, un an de logodnă, nuntă, copii şi apoi muncă tot restul vieţii pentru ca toate astea să nu se prăbuşească. Şi dacă se întâmplă să se prăbuşească, renunţăm să mai credem în iubire, să ne-o mai dorim, să o mai căutăm. Dar nu e vina iubirii. E vina noastră, fiindcă ne-am uitat originile şi menirea. Am uitat că am fost creaţi din iubire şi că am fost trimişi să trăim în iubire. Am uitat că trebuie să ne iubim mai întâi pe noi înşine. Am uitat că trebuie să cunoaştem mai multe feluri de iubire, pentru a o înţelege. Am uitat că trebuie să o înţelegem ca să o putem simţi cu adevărat. Am uitat că după ce ştim în sfârşit să iubim, aflăm ce înseamnă IERTAREA. Şi apoi pacea şi liniştea sufleteasă. Şi, în final, după îndelungi căutări, ARMONIA.
Fiindcă omul funcţionează bine doar în armonie. În echilibru. Cu el însuşi, cu cei din jur, cu natura, cu lumea de dincolo, cu Dumnezeu, cu întreg Universul. Atunci când este în armonie, este pregătit pentru orice, inclusiv pentru a înfrunta sfârşitul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu