2011 a fost un an greu, dar frumos, din multe puncte de vedere. Nu ştiu când a trecut, dar asta e o problemă de zi cu zi în ultima vreme, având în vedere că simt cum timpul trece foarte repede şi că, uneori, nu pot ţine pasul. Bănuiesc că va trebui să mă obişnuiesc.
Referitor la ceea ce s-a întâmplat pe parcursul acestui an, am de mulţumit extrem de mult.
În primul rând, le mulţumesc părinţilor mei minunaţi, pentru sprijinul necondiţionat pe care mi l-au acordat. Fără ei nu cred că aş fi putut face faţă tuturor provocărilor şi nu cred că aş fi reuşit să trec la un nou capitol al vieţii mele şi să lupt cu singurătatea. Le mulţumesc pentru că, deşi sunt departe în majoritatea timpului, au grijă să-mi fie aproape prin sufletele lor minunate şi să mă ajute ori de câte ori am nevoie. Anul acesta s-au dat peste cap pentru ca să-mi fie bine şi cuvintele nu pot exprima recunoştinţa pe care o simt. Vă iubesc enorm, şi ador fiecare îmbrăţişare şi fiecare zâmbet al vostru pentru că acum sunt mai rare, dar mai preţioase.
Dani, îţi mulţumesc pentru că nu ai renunţat la mine. Pentru că mă suporţi. Pentru că ai avut curajul să mă accepţi aşa cum sunt, singurul dintre toţi. Pentru că mă iubeşti, şi îmi arăţi asta în fiecare zi. Pentru că ai fost dispus să luptăm împreună pentru a reuşi pe toate planurile. Pentru că mă sprijini, mă înţelegi şi mă mângâi atunci când lucrurile nu merg cum am plănuit. Pentru că să mă trezesc lângă tine dimineaţă e de ajuns ca să am puterea de a trece peste fiecare zi. Îţi mulţumesc pentru susţinerea necondiţionată, chiar şi atunci când nu ai putut fi aproape de mine. Îţi mulţumesc pentru un an minunat, care fără tine ar fi fost mult mai greu. Te sărut şi te iubesc.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a ascultat rugăciunile şi pentru că nu m-a părăsit atunci când aveam nevoie de El. Doamne, sper că am interpretat bine semnele Tale şi că dacă ne-ai ajutat să ajungem aici, este pentru că aceasta este calea cea bună. Fără Tine, cu siguranţă multe lucruri întâmplate anul acesta nu ar fi fost posibile, aşa că am credinţa că ne vei călăuzi în continuare pe drumul ales.
Îţi mulţumesc, Miki, pentru că ne-ai deschis ochii tuturor şi pentru că, prin tine, am avut şi vom avea în continuare acces la răspunsurile întrebărilor care ne macină de atâta timp. Îţi mulţumesc pentru că ne ajuţi să învăţăm încă de acum lucruri pe care nu mulţi le cunosc, dar care ne sunt vitale pentru evoluţie şi supravieţuire. Îţi mulţumesc pentru că ne-ai oferit calea vindecării şi cunoştinţe de care avem nevoie acum şi pentru totdeauna.
Mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat în acest an să rămân cu capul sus, să am puterea să mă trezesc dimineaţa, să lupt, să supravieţuiesc în acest vârtej de sentimente şi provocări. Mulţumesc celor care m-au ajutat să învăţ, să evoluez. Mulţumesc celor care îmi sunt alături necondiţionat. Mulţumesc celor care mă iubesc, cu menţiunea că şi eu îi iubesc la fel de mult.
De la anul 2012 nu vreau să am nicio aşteptare. Îmi doresc doar ca totul să se întâmple cu Voia lui Dumnezeu, pentru Binele nostru Suprem, oricare ar fi acesta. Îmi doresc să găsesc răspunsuri, să mă conving de calea aleasă, şi îmi doresc sănătate, pentru a putea continua împreună lupta pe care am început-o, orice final ar avea ea.
sâmbătă, 31 decembrie 2011
duminică, 3 iulie 2011
Bac 2011: dezastru naţional
"Cele mai mici note din istorie", "în cel puţin 4 judeţe s-a înregistrat o promovabilitate sub 45%", "în 20 de licee niciun elev nu a promovat examenul", conform realitatea.net. Pe scurt, cam juma' de ţară a picat bacul.
Isterie generală, nervi, înjurături, comentarii, lacrimi, urlete, panică şi, mai ales (!!!), căutarea vinovatului. Se dă vina în principal pe ministru/Minister, pe profesori, pe supraveghetori, pe sistem, pe ţară, etc., pe elevi mai puţin. Din partea mea, se poate da vina şi pe astre, şi pe vreme, şi pe orice, vinovată e toată lumea. Inclusiv elevii, mai ales elevii.
Un elev care scrie cu vopsea pe zidul şcolii "Muie Funeriu" nu merită să ia Bacul. Un elev care scrie că "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" aparţine genului dramatic nu merită să ia Bacul. Un elev care comentează pe internet cu greşeli grave de ortografie şi punctuaţie (nu există nicio scuză) nu merită să ia Bacul.
Din punctul meu de vedere, e primul examen de Bacalaureat care reflectă, într-o oarecare măsură, adevărata stare a generaţiei tinere. Mulţi s-au plâns că au fost păziţi mai rău ca la închisoare. Dar dacă au învăţat, s-au ţinut de treabă şi au fost corecţi, de ce să le fie frică? Aaa! Nu s-a mai putut copia? Îmi pare rău pentru ei... dar îşi merită pe deplin notele. În sfârşit ies la iveală adevăratele procente de promovabilitate.
Cu siguranţă nici acest Bac nu a fost corect pe deplin. Breşe într-un sistem se pot găsi oricând, mai ales în unul ca al nostru. Dar s-a apropiat totuşi de corectitudine, dovadă fiind faptul că întreaga ţară vuieşte. Se constată că procentele de 80% din anii trecuţi erau o mare minciună, rezultatul unui examen copiat şi plătit.
"Elevii s-au plâns...". Evident, elevii se vor plânge întotdeauna, mai ales într-o ţară în care ne-am obişnuit să dăm vina pe altul. Mereu un examen picat va fi din vina profesorului, colegului, ministrului, nicidecum din vina lor. Am trecut şi eu prin Bac şi indiferent cine conduce ţara sau Ministerul şi indiferent de profesori sau de subiecte, dacă vrei să înveţi, înveţi oricum şi Bacul se ia. Nu neapărat cu 10, dar nici cu 4. Nici chiar aşa. În schimb, la televizor aud nume de licee precum Auto, CFR, Agricol, etc. Licee la care se intră cu medie mică şi din care se iese cu medie şi mai mică fiindcă acolo nimeni nu se omoară cu învăţatul, să fim serioşi. Altfel cum vă explicaţi că la liceele şi colegiile de renume, promovabilitatea poate atinge chiar 100%? Subiectele au fost aceleaşi pentru toată lumea. De ce unii pot şi alţii nu? Simplu: pentru că unii învaţă şi alţii nu.
În privinţa ministrului şi a altor persoane pe care dăm vina... Într-adevăr, sistemul scârţâie bine şi de mult timp. Începe cu cei de clasele a 8-a care pot intra la liceu chiar şi cu nota 2 la examen, fiindcă obligatorii sunt 10 clase. Şi ne întrebăm de ce se pică la Bac. Păi, uite cine pică. E un cerc vicios. Fiecare ministru vrea să facă reformă, dar în permanenţă aceasta se face pe o fundaţie care se clatină. Ca un fel de cuvertură nouă ce se pune peste un pat şubred cu fiecare nou mandat. Lucrurile nu vor funcţiona niciodată cum trebuie sau cum ne dorim, dacă se lucrează doar la suprafaţă. În asta constă vina conducătorilor. Nu că dau subiecte grele la mate sau că scot sportul de pe lista probelor cu note mari. Nu. Şi totuşi, domnul Funeriu are un plus pentru încercarea de a limita frauda anul acesta, cel puţin din partea mea. Chiar dacă ne-a arătat ce învăţământ dezastruos avem şi că noua generaţie e la pământ. Până la urmă trebuia tras un semnal de alarmă.
În concluzie, dragi elevi, ori învăţaţi, ori nu mai comentaţi/înjuraţi/urlaţi/învinuiţi. Dragi facultăţi, vedeţi ce faceţi cu locurile, că jumătate dintre absolvenţii de liceu stau la coadă pentru înscrierile din toamnă. Dragă ţară... acesta e nivelul.
Isterie generală, nervi, înjurături, comentarii, lacrimi, urlete, panică şi, mai ales (!!!), căutarea vinovatului. Se dă vina în principal pe ministru/Minister, pe profesori, pe supraveghetori, pe sistem, pe ţară, etc., pe elevi mai puţin. Din partea mea, se poate da vina şi pe astre, şi pe vreme, şi pe orice, vinovată e toată lumea. Inclusiv elevii, mai ales elevii.
Un elev care scrie cu vopsea pe zidul şcolii "Muie Funeriu" nu merită să ia Bacul. Un elev care scrie că "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" aparţine genului dramatic nu merită să ia Bacul. Un elev care comentează pe internet cu greşeli grave de ortografie şi punctuaţie (nu există nicio scuză) nu merită să ia Bacul.
Din punctul meu de vedere, e primul examen de Bacalaureat care reflectă, într-o oarecare măsură, adevărata stare a generaţiei tinere. Mulţi s-au plâns că au fost păziţi mai rău ca la închisoare. Dar dacă au învăţat, s-au ţinut de treabă şi au fost corecţi, de ce să le fie frică? Aaa! Nu s-a mai putut copia? Îmi pare rău pentru ei... dar îşi merită pe deplin notele. În sfârşit ies la iveală adevăratele procente de promovabilitate.
Cu siguranţă nici acest Bac nu a fost corect pe deplin. Breşe într-un sistem se pot găsi oricând, mai ales în unul ca al nostru. Dar s-a apropiat totuşi de corectitudine, dovadă fiind faptul că întreaga ţară vuieşte. Se constată că procentele de 80% din anii trecuţi erau o mare minciună, rezultatul unui examen copiat şi plătit.
"Elevii s-au plâns...". Evident, elevii se vor plânge întotdeauna, mai ales într-o ţară în care ne-am obişnuit să dăm vina pe altul. Mereu un examen picat va fi din vina profesorului, colegului, ministrului, nicidecum din vina lor. Am trecut şi eu prin Bac şi indiferent cine conduce ţara sau Ministerul şi indiferent de profesori sau de subiecte, dacă vrei să înveţi, înveţi oricum şi Bacul se ia. Nu neapărat cu 10, dar nici cu 4. Nici chiar aşa. În schimb, la televizor aud nume de licee precum Auto, CFR, Agricol, etc. Licee la care se intră cu medie mică şi din care se iese cu medie şi mai mică fiindcă acolo nimeni nu se omoară cu învăţatul, să fim serioşi. Altfel cum vă explicaţi că la liceele şi colegiile de renume, promovabilitatea poate atinge chiar 100%? Subiectele au fost aceleaşi pentru toată lumea. De ce unii pot şi alţii nu? Simplu: pentru că unii învaţă şi alţii nu.
În privinţa ministrului şi a altor persoane pe care dăm vina... Într-adevăr, sistemul scârţâie bine şi de mult timp. Începe cu cei de clasele a 8-a care pot intra la liceu chiar şi cu nota 2 la examen, fiindcă obligatorii sunt 10 clase. Şi ne întrebăm de ce se pică la Bac. Păi, uite cine pică. E un cerc vicios. Fiecare ministru vrea să facă reformă, dar în permanenţă aceasta se face pe o fundaţie care se clatină. Ca un fel de cuvertură nouă ce se pune peste un pat şubred cu fiecare nou mandat. Lucrurile nu vor funcţiona niciodată cum trebuie sau cum ne dorim, dacă se lucrează doar la suprafaţă. În asta constă vina conducătorilor. Nu că dau subiecte grele la mate sau că scot sportul de pe lista probelor cu note mari. Nu. Şi totuşi, domnul Funeriu are un plus pentru încercarea de a limita frauda anul acesta, cel puţin din partea mea. Chiar dacă ne-a arătat ce învăţământ dezastruos avem şi că noua generaţie e la pământ. Până la urmă trebuia tras un semnal de alarmă.
În concluzie, dragi elevi, ori învăţaţi, ori nu mai comentaţi/înjuraţi/urlaţi/învinuiţi. Dragi facultăţi, vedeţi ce faceţi cu locurile, că jumătate dintre absolvenţii de liceu stau la coadă pentru înscrierile din toamnă. Dragă ţară... acesta e nivelul.
vineri, 6 mai 2011
Despre articole cu titluri dubioase şi alte nimicuri.
Din ciclul "Hai să punem un titlu atractiv care n-are legătură cu conţinutul doar ca să citească lumea", am intrat azi pe pagina ProTv, în căutare de noi ştiri din lumea nebună în care trăim.
N-o mai lungesc. Articolul peste care am nimerit suna aşa: "Mesaje de dincolo. A postat pe blogul său la o zi după ce a murit." Inutil să precizez că era postat la categoria "Bizar".
Nimic de comentat până aici. Am citit şi titluri mai ciudate de atât şi nici nu mă grăbesc să confirm sau să infirm o asemenea ştire, fiindcă ştiu că orice e posibil. Prin urmare nu mă agit, nu caut dovezi, accept totul aşa cum e. Asta nu înseamnă că nu sunt, totuşi, curioasă. Deci, am citit articolul.
În mare, este vorba de Derek Miller, un bărbat de 41 de ani, care a murit de cancer. El deţinea un blog, iar la o zi de la moartea sa a fost publicată o ultimă postare, conţinând un mesaj de adio către familia sa. Toate bune şi frumoase, mesajul era într-adevăr mişcător şi sentimental, ceva deosebit, demn de un articol în presă. Dar problema este alta. Ceea ce am înţeles eu din titlul articolului şi din conţinutul acestuia este că acest om, venit de pe lumea cealaltă, a scris cu mâna lui (sau mă rog, cu spiritul) mesajul, pe care l-a postat mai apoi pe blog, şi astfel o lume întreagă a intrat în fibrilaţie.
Simt că vă pierd, deci repet: Derek Miller, mort, scrie pe blog.
N-am putut să rămân indiferentă şi am început să caut explicaţii. Nu mi-a luat mult să găsesc articolul original, în engleză, despre blogger-ul canadian. Sunt sigură că vă aşteptaţi la fantome, spirite, fenomene paranormale. Regret să vă dezamăgesc. Explicaţia este următoarea: "He composed the moving entry weeks before he died, and asked his family to post it online shortly after his death." Adică omul a scris mesajul cu săptămâni în urmă, când era încă în viaţă, şi i-a rugat pe membrii familiei lui să îl posteze odată ce el nu va mai fi printre ei. Nimic bizar, ciudat, dubios. Perfect normal.
Mă întreb oare de ce din articolul românesc lipsea această frază. Oare de ce a fost nevoie de un astfel de titlu deplasat, care nu avea nicio legătură cu subiectul. Nu ştiu cine l-a scris, dar l-a scris prost. Nici dacă îl traducea pe cel original nu ieşea aşa prost. Mă rog, probabil e doar o strategie pentru a strânge cititori. Cititori care, probabil, nu vor proceda ca mine, ci vor lua de bun ce-au citit şi vor povesti mai departe că fantomele scriu pe blog.
N-o mai lungesc. Articolul peste care am nimerit suna aşa: "Mesaje de dincolo. A postat pe blogul său la o zi după ce a murit." Inutil să precizez că era postat la categoria "Bizar".
Nimic de comentat până aici. Am citit şi titluri mai ciudate de atât şi nici nu mă grăbesc să confirm sau să infirm o asemenea ştire, fiindcă ştiu că orice e posibil. Prin urmare nu mă agit, nu caut dovezi, accept totul aşa cum e. Asta nu înseamnă că nu sunt, totuşi, curioasă. Deci, am citit articolul.
În mare, este vorba de Derek Miller, un bărbat de 41 de ani, care a murit de cancer. El deţinea un blog, iar la o zi de la moartea sa a fost publicată o ultimă postare, conţinând un mesaj de adio către familia sa. Toate bune şi frumoase, mesajul era într-adevăr mişcător şi sentimental, ceva deosebit, demn de un articol în presă. Dar problema este alta. Ceea ce am înţeles eu din titlul articolului şi din conţinutul acestuia este că acest om, venit de pe lumea cealaltă, a scris cu mâna lui (sau mă rog, cu spiritul) mesajul, pe care l-a postat mai apoi pe blog, şi astfel o lume întreagă a intrat în fibrilaţie.
Simt că vă pierd, deci repet: Derek Miller, mort, scrie pe blog.
N-am putut să rămân indiferentă şi am început să caut explicaţii. Nu mi-a luat mult să găsesc articolul original, în engleză, despre blogger-ul canadian. Sunt sigură că vă aşteptaţi la fantome, spirite, fenomene paranormale. Regret să vă dezamăgesc. Explicaţia este următoarea: "He composed the moving entry weeks before he died, and asked his family to post it online shortly after his death." Adică omul a scris mesajul cu săptămâni în urmă, când era încă în viaţă, şi i-a rugat pe membrii familiei lui să îl posteze odată ce el nu va mai fi printre ei. Nimic bizar, ciudat, dubios. Perfect normal.
Mă întreb oare de ce din articolul românesc lipsea această frază. Oare de ce a fost nevoie de un astfel de titlu deplasat, care nu avea nicio legătură cu subiectul. Nu ştiu cine l-a scris, dar l-a scris prost. Nici dacă îl traducea pe cel original nu ieşea aşa prost. Mă rog, probabil e doar o strategie pentru a strânge cititori. Cititori care, probabil, nu vor proceda ca mine, ci vor lua de bun ce-au citit şi vor povesti mai departe că fantomele scriu pe blog.
vineri, 29 aprilie 2011
Şi lumea întreagă s-a oprit pentru... nunta regală.
M-am trezit de dimineaţă la o oră destul de ruşinoasă (11:30) şi, ca să nu adorm la loc, am aprins televizorul, în speranţa că puţin zgomot mă va menţine trează. Iniţial am crezut că s-a stricat telecomanda, apoi mi-am dat seama că e aceeaşi ştire pe toate posturile, pentru ca în final să realizez, năucită, că azi este ziua cea "mare", despre care am auzit vorbindu-se toată săptămâna: nunta prinţului William cu Kate Middleton.
Aveam de ales între a mă uita şi a mă ridica din pat. Evident că am ales prima variantă, din prea multă lene. Nu regret, fiindcă a fost interesant să observ anumite lucruri, să admir şi să critic, fapt ce mi-a furnizat material nou pentru blog.
Cel mai tare m-au uimit calmul şi ordinea care domneau peste tot. Oamenii de rând, veniţi să privească live desfăşurarea nunţii regale, deşi strigau şi ovaţionau ţinând în mâini steagurile Marii Britanii, nu s-au călcat pe picioare sau agitat peste măsură, nu au tulburat în niciun fel zidul format de forţele de ordine şi nu s-au înghesuit spre locurile din faţă, mulţumindu-se cu câteva poze făcute stând pe vârfuri. Cel puţin asta am observat eu. Totodată, atât maşinile luxoase cât şi microbuzele care au transportat invitaţii de seamă la Westminster Abbey au circulat cu cea mai mică viteză posibilă, pentru a permite tuturor să admire, să pozeze, să filmeze, dar şi pentru a prelungi suspansul înaintea apariţiei miresei. Comparativ cu o nuntă obişnuită, hai să spunem românească, unde toată lumea se agită şi se grăbeşte şi nunta pare că trece într-o secundă, aici o secundă pare o oră şi totul se mişcă cu încetinitorul.
Privind sosirea succesivă a invitaţilor, nu am putut să mă abţin să nu râd şi să critic pălăriile ciudate pe care purtau toate femeile. Ciudate e puţin spus. Unele erau de-a dreptul hilare, disproporţionate. Bineînţeles că o persoană avizată îmi va spune că, oricât de dubios mi s-ar părea mie un asemenea accesoriu vestimentar, din punct de vedere al modei, el întregeşte ţinuta şi câte şi mai câte. Eu o ţin pe a mea. Dacă aş fi fost bărbat, n-aş fi lăsat-o pe soţia mea să iasă din casă cu asemenea măgăoaie pe cap. Care mai de care, cu pene, cu dantelă, în formă de cuib, de corabie, unele uriaşe, altele pe frunte cu colţ între ochi, supraetajate, cu înflorituri, în fine o multitudine de asemenea arătări se puteau observa peste tot în mulţime. Cu mâna pe inimă spun că singura pălărie care arăta cât de cât normal, deşi într-o culoare vie (galben), a fost cea a Reginei Elisabeta.
În privinţa rochiilor, înainte să se strice transmisiunea pe CNN şi să mut pe BBC unde se vorbeşte mai puţin şi se priveşte mai mult, am auzit fel de fel de nume de desgineri celebri. Bineînţeles fiecare rochie cu propria căruţă de bani. N-am nimic împotrivă, atâta doar că unele modele, pentru cât au costat probabil, ar fi putut fi înlocuite cu altele mai frumoase sau impresionante. Dar mă rog, fiecare cu gusturile sale. Însă adevărata atracţie a fost, evident, rochia de mireasă, pe care absolut toţi comentatorii pe toate posturile o vânau de ceva vreme. Kate Middleton şi-a făcut în final apariţia într-o superbă rochie de Sarah Burton, succesoarea designerului Alexander McQueen.
În ceea ce priveşte bărbaţii, uniformele purtate de membrii familiei regale, implicit şi uniforma prinţului William, au avut un aer special, menite să se diferenţieze de fracurile purtate de restul invitaţilor.
Ceremonia mi-a plăcut foarte mult, Westminster Abbey este absolut impresionantă iar cei doi nuntaşi, cuprinşi vizibil de emoţii, arată foarte bine împreună. Am zâmbit şi eu puţin, evident, când verigheta s-a împotmolit pe degetul miresei, însă una peste alta, totul a mers ca uns. După o oră, cei doi au părăsit catedrala şi au pornit în trăsură pe străzile Londrei, acompaniaţi de ovaţiile mulţimii.
Prin urmare, astăzi, lumea întreagă s-a oprit pentru acest eveniment destul de important şi orice ştire poate să mai aştepte, fiindcă prinţul William şi Kate Middleton sunt acum soţ şi soţie, deţinători ai multor titluri, toată atenţia fiind focusată asupra lor.
Aveam de ales între a mă uita şi a mă ridica din pat. Evident că am ales prima variantă, din prea multă lene. Nu regret, fiindcă a fost interesant să observ anumite lucruri, să admir şi să critic, fapt ce mi-a furnizat material nou pentru blog.
Cel mai tare m-au uimit calmul şi ordinea care domneau peste tot. Oamenii de rând, veniţi să privească live desfăşurarea nunţii regale, deşi strigau şi ovaţionau ţinând în mâini steagurile Marii Britanii, nu s-au călcat pe picioare sau agitat peste măsură, nu au tulburat în niciun fel zidul format de forţele de ordine şi nu s-au înghesuit spre locurile din faţă, mulţumindu-se cu câteva poze făcute stând pe vârfuri. Cel puţin asta am observat eu. Totodată, atât maşinile luxoase cât şi microbuzele care au transportat invitaţii de seamă la Westminster Abbey au circulat cu cea mai mică viteză posibilă, pentru a permite tuturor să admire, să pozeze, să filmeze, dar şi pentru a prelungi suspansul înaintea apariţiei miresei. Comparativ cu o nuntă obişnuită, hai să spunem românească, unde toată lumea se agită şi se grăbeşte şi nunta pare că trece într-o secundă, aici o secundă pare o oră şi totul se mişcă cu încetinitorul.
Privind sosirea succesivă a invitaţilor, nu am putut să mă abţin să nu râd şi să critic pălăriile ciudate pe care purtau toate femeile. Ciudate e puţin spus. Unele erau de-a dreptul hilare, disproporţionate. Bineînţeles că o persoană avizată îmi va spune că, oricât de dubios mi s-ar părea mie un asemenea accesoriu vestimentar, din punct de vedere al modei, el întregeşte ţinuta şi câte şi mai câte. Eu o ţin pe a mea. Dacă aş fi fost bărbat, n-aş fi lăsat-o pe soţia mea să iasă din casă cu asemenea măgăoaie pe cap. Care mai de care, cu pene, cu dantelă, în formă de cuib, de corabie, unele uriaşe, altele pe frunte cu colţ între ochi, supraetajate, cu înflorituri, în fine o multitudine de asemenea arătări se puteau observa peste tot în mulţime. Cu mâna pe inimă spun că singura pălărie care arăta cât de cât normal, deşi într-o culoare vie (galben), a fost cea a Reginei Elisabeta.
În privinţa rochiilor, înainte să se strice transmisiunea pe CNN şi să mut pe BBC unde se vorbeşte mai puţin şi se priveşte mai mult, am auzit fel de fel de nume de desgineri celebri. Bineînţeles fiecare rochie cu propria căruţă de bani. N-am nimic împotrivă, atâta doar că unele modele, pentru cât au costat probabil, ar fi putut fi înlocuite cu altele mai frumoase sau impresionante. Dar mă rog, fiecare cu gusturile sale. Însă adevărata atracţie a fost, evident, rochia de mireasă, pe care absolut toţi comentatorii pe toate posturile o vânau de ceva vreme. Kate Middleton şi-a făcut în final apariţia într-o superbă rochie de Sarah Burton, succesoarea designerului Alexander McQueen.
În ceea ce priveşte bărbaţii, uniformele purtate de membrii familiei regale, implicit şi uniforma prinţului William, au avut un aer special, menite să se diferenţieze de fracurile purtate de restul invitaţilor.
Ceremonia mi-a plăcut foarte mult, Westminster Abbey este absolut impresionantă iar cei doi nuntaşi, cuprinşi vizibil de emoţii, arată foarte bine împreună. Am zâmbit şi eu puţin, evident, când verigheta s-a împotmolit pe degetul miresei, însă una peste alta, totul a mers ca uns. După o oră, cei doi au părăsit catedrala şi au pornit în trăsură pe străzile Londrei, acompaniaţi de ovaţiile mulţimii.
Prin urmare, astăzi, lumea întreagă s-a oprit pentru acest eveniment destul de important şi orice ştire poate să mai aştepte, fiindcă prinţul William şi Kate Middleton sunt acum soţ şi soţie, deţinători ai multor titluri, toată atenţia fiind focusată asupra lor.
marți, 26 aprilie 2011
Românii au...
...bani de SMS-uri.
...milă.
...talent prost înţeles sau neapreciat.
Finala concursului "Românii au talent" a fost o mare dezamăgire pentru mine din mai multe puncte de vedere. În primul rând, fiindcă poporul român a demonstrat încă o dată că atunci când i se oferă o libertate (precum cea de a alege un câştigător) habar n-are ce să facă cu ea (şi în consecinţă, alege prost). În al doilea rând, fiindcă ar fi fost imposibil să alegi oricare 3 participanţi şi să-i situezi pe trepte diferite (cu câteva mici excepţii), fiecare fiind foarte bun sau chiar excelând în domeniul său. Şi nu în ultimul rând, pentru că banii puteau fi împărţiţi altfel, astfel ca măcar şi cei de pe locurile 2 şi 3 să primească ceva.
Votatul concurenţilor şi, implicit, alegerea câştigătorului prin SMS, fără alte intervenţii (cel puţin teoretic) mi se pare pe de o parte o mare prostie, iar pe de altă parte o decizie îndreptăţită. Decizie îndreptăţită pentru că, la urma urmei, oamenii care au trimis SMS şi au avut bani să facă asta sunt tot cei care peste ceva timp, vor cumpăra biletele la show-ul celui votat de ei. Deci, în final, câştigătorul trebuie să placă majorităţii. Prostie pentru că, din ce am observat şi cercetat, majoritatea care a votat câştigătorul în acest concurs e formată în mare parte din fetiţe cu nume colorate (skumpyk, dragutza, yubitzyk) şi din oameni care s-au crezut la "Dansez pentru tine" şi nu au votat talentul, ci povestea.
Prin urmare, dacă ai tragedii în familie, viaţă grea, n-ai unde lucra, ce mânca, pe scurt dacă eşti bătut de soartă, ai toate şansele să câştigi. În schimb, dacă ai voce extraordinară şi cânţi de 3 ori fără greşeală, dacă ai 14 ani şi înveţi singur să faci beatbox, dacă poţi să dai clasă multor contratenori la 16 ani, dacă poţi ţine pe cineva pe cap şi să mai faci şi ceva mişcări uluitoare în acest timp, ai toate şansele să pleci acasă cu ceva mai puţin decât nimic.
Să vorbesc mai concret. Adrian Ţuţu. "Marele" câştigător. La preselecţii m-a impresionat şi pe mine, ca pe mulţi alţii mă gândesc. Recunosc, m-a atins puţin şi povestea lui. Melodia a fost inspirată, la subiect. Am zâmbit şi m-am gândit că ar merita să meargă mai departe. În semifinale, n-am mai fost la fel de entuziasmată, n-am cumpărat gogoaşa cu "nu ştiam ce-o să cânt în semifinale, am compus pe tren" (sunt gata să-mi retrag cuvintele dacă chiar aşa a fost, deşi mă îndoiesc), am închis ochii la regăsirea în versuri a aceleiaşi teme cu moartea părinţilor şi patriotismul înfocat, care s-a accentuat apoi în finală, cu o reprezentaţie care nu m-a dat pe spate absolut deloc. Ca să sistematizez: abuz de subiect (tragedie familială, patriotism) + aspect fizic dătător pe spate pentru categoria de vârstă 12-16 ani + vot prin SMS de către categoria de vârstă menţionată = 120.000 euro.
Prin urmare, o mulţime de oameni care s-au crezut brusc la "Dansez pentru tine" (poate induşi în eroare de prezenţa lui Mihai Petre) sau la alte emisiuni caritabile s-au transformat în "Românii au milă" şi au votat povestea, nu talentul. Nu mă iau de faptul că în familia lui a avut loc o tragedie, cu atât mai puţin nu râd de tristeţea omului şi de viaţa grea pe care poate o duce, dar mă deranjează că acest lucru a stat în calea aprecierii adevăratului talent, talent nativ, care merita răsplătit: Valentin Dinu, Narcis Iustin Ianău, Cosmin Agache, Ballance.
Şi nici nu spun că Adrian Ţuţu e lipsit de talent. Nu. Fiindcă la categoria cântăreţi, el a fost singurul care şi-a cântat propriile creaţii. La capitolul originalitate, jos pălăria. Cu toate că originalitatea s-a cam pierdut pe parcurs cu excesul de tragic şi patriotism, trebuie să recunosc faptul că să compui versuri cu mesaj şi cu rime bine legate e greu. Dar puneţi-l să cânte melodiile interpretate de Valentin Dinu. Sau să facă beatbox. Să înlocuiască pe unul din băieţii din trupa Ballance. Să atingă notele pe care le atinge Narcis Iustin Ianău. Nu cred că atunci ar mai merita să fie primul.
Bineînţeles că pe Facebook şi alte site-uri, inclusiv site-ul oficial al emisiunii au apărut fel de fel de comentarii şi de nemulţumiri. Am citit multe dintre ele. Am fost de acord cu unele, pe altele le-am dezaprobat. Că X şi-ar fi făcut mai greu o carieră, că Y oricum o să ajungă cunoscut... dar în final vezi peste tot aceeaşi motivaţie pentru câştig: el are nevoie mai mare de bani, i-au murit părinţii. Părerile sunt împărţite, e adevărat că fiecare are o şansă mai mică sau mai mare să se lanseze şi totodată să se dea la fund. Dar revin la părerea mea, nu a fost un concurs caritabil, ci unul de talente. Deci ar fi bine să lăsăm mila deoparte şi să promovăm ceea ce e cu adevărat promovabil, poate mai salvăm ceva din ţara asta.
120.000 euro. Păi eu aş zice că acei 20.000 de euro care stau peste sută ar fi putut fi corect împărţiţi către ceilalţi doi concurenţi, dacă nu către toţi cei 11 rămaşi (apreciez pe această cale faptul că finalista Cristina Bondoc a avut cam aceeaşi idee). Fiindcă să fim serioşi, oricâţi fani înfocaţi ar avea Adrian Ţuţu şi oricâţi ar crede că el e regele concursului, nu poţi să îi dai lui toţi banii şi să nu priveşti totuşi spre cei lăsaţi în urmă. Fiindcă toţi au fost buni. Buni şi incomparabili.
Finala mi-a lăsat un gust amar. Însă sunt absolut sigură că dacă nu de toţi, de majoritatea finaliştilor voi mai auzi pe viitor. Fiindcă am speranţa că încă mai sunt oameni în România care vor şti să aprecieze adevăratul talent şi care îi vor lua sub aripa lor şi le vor asigura un viitor pe care ei, la fel cum a spus Andi Moisescu, probabil nici nu şi-l închipuie posibil. Chiar dacă nu au luat banii, au rămas cu siguranţa că numele lor vor fi recunoscute de acum înainte. Şi de aici până la succes, prin muncă, mai e doar un pas.
...milă.
...talent prost înţeles sau neapreciat.
Finala concursului "Românii au talent" a fost o mare dezamăgire pentru mine din mai multe puncte de vedere. În primul rând, fiindcă poporul român a demonstrat încă o dată că atunci când i se oferă o libertate (precum cea de a alege un câştigător) habar n-are ce să facă cu ea (şi în consecinţă, alege prost). În al doilea rând, fiindcă ar fi fost imposibil să alegi oricare 3 participanţi şi să-i situezi pe trepte diferite (cu câteva mici excepţii), fiecare fiind foarte bun sau chiar excelând în domeniul său. Şi nu în ultimul rând, pentru că banii puteau fi împărţiţi altfel, astfel ca măcar şi cei de pe locurile 2 şi 3 să primească ceva.
Votatul concurenţilor şi, implicit, alegerea câştigătorului prin SMS, fără alte intervenţii (cel puţin teoretic) mi se pare pe de o parte o mare prostie, iar pe de altă parte o decizie îndreptăţită. Decizie îndreptăţită pentru că, la urma urmei, oamenii care au trimis SMS şi au avut bani să facă asta sunt tot cei care peste ceva timp, vor cumpăra biletele la show-ul celui votat de ei. Deci, în final, câştigătorul trebuie să placă majorităţii. Prostie pentru că, din ce am observat şi cercetat, majoritatea care a votat câştigătorul în acest concurs e formată în mare parte din fetiţe cu nume colorate (skumpyk, dragutza, yubitzyk) şi din oameni care s-au crezut la "Dansez pentru tine" şi nu au votat talentul, ci povestea.
Prin urmare, dacă ai tragedii în familie, viaţă grea, n-ai unde lucra, ce mânca, pe scurt dacă eşti bătut de soartă, ai toate şansele să câştigi. În schimb, dacă ai voce extraordinară şi cânţi de 3 ori fără greşeală, dacă ai 14 ani şi înveţi singur să faci beatbox, dacă poţi să dai clasă multor contratenori la 16 ani, dacă poţi ţine pe cineva pe cap şi să mai faci şi ceva mişcări uluitoare în acest timp, ai toate şansele să pleci acasă cu ceva mai puţin decât nimic.
Să vorbesc mai concret. Adrian Ţuţu. "Marele" câştigător. La preselecţii m-a impresionat şi pe mine, ca pe mulţi alţii mă gândesc. Recunosc, m-a atins puţin şi povestea lui. Melodia a fost inspirată, la subiect. Am zâmbit şi m-am gândit că ar merita să meargă mai departe. În semifinale, n-am mai fost la fel de entuziasmată, n-am cumpărat gogoaşa cu "nu ştiam ce-o să cânt în semifinale, am compus pe tren" (sunt gata să-mi retrag cuvintele dacă chiar aşa a fost, deşi mă îndoiesc), am închis ochii la regăsirea în versuri a aceleiaşi teme cu moartea părinţilor şi patriotismul înfocat, care s-a accentuat apoi în finală, cu o reprezentaţie care nu m-a dat pe spate absolut deloc. Ca să sistematizez: abuz de subiect (tragedie familială, patriotism) + aspect fizic dătător pe spate pentru categoria de vârstă 12-16 ani + vot prin SMS de către categoria de vârstă menţionată = 120.000 euro.
Prin urmare, o mulţime de oameni care s-au crezut brusc la "Dansez pentru tine" (poate induşi în eroare de prezenţa lui Mihai Petre) sau la alte emisiuni caritabile s-au transformat în "Românii au milă" şi au votat povestea, nu talentul. Nu mă iau de faptul că în familia lui a avut loc o tragedie, cu atât mai puţin nu râd de tristeţea omului şi de viaţa grea pe care poate o duce, dar mă deranjează că acest lucru a stat în calea aprecierii adevăratului talent, talent nativ, care merita răsplătit: Valentin Dinu, Narcis Iustin Ianău, Cosmin Agache, Ballance.
Şi nici nu spun că Adrian Ţuţu e lipsit de talent. Nu. Fiindcă la categoria cântăreţi, el a fost singurul care şi-a cântat propriile creaţii. La capitolul originalitate, jos pălăria. Cu toate că originalitatea s-a cam pierdut pe parcurs cu excesul de tragic şi patriotism, trebuie să recunosc faptul că să compui versuri cu mesaj şi cu rime bine legate e greu. Dar puneţi-l să cânte melodiile interpretate de Valentin Dinu. Sau să facă beatbox. Să înlocuiască pe unul din băieţii din trupa Ballance. Să atingă notele pe care le atinge Narcis Iustin Ianău. Nu cred că atunci ar mai merita să fie primul.
Bineînţeles că pe Facebook şi alte site-uri, inclusiv site-ul oficial al emisiunii au apărut fel de fel de comentarii şi de nemulţumiri. Am citit multe dintre ele. Am fost de acord cu unele, pe altele le-am dezaprobat. Că X şi-ar fi făcut mai greu o carieră, că Y oricum o să ajungă cunoscut... dar în final vezi peste tot aceeaşi motivaţie pentru câştig: el are nevoie mai mare de bani, i-au murit părinţii. Părerile sunt împărţite, e adevărat că fiecare are o şansă mai mică sau mai mare să se lanseze şi totodată să se dea la fund. Dar revin la părerea mea, nu a fost un concurs caritabil, ci unul de talente. Deci ar fi bine să lăsăm mila deoparte şi să promovăm ceea ce e cu adevărat promovabil, poate mai salvăm ceva din ţara asta.
120.000 euro. Păi eu aş zice că acei 20.000 de euro care stau peste sută ar fi putut fi corect împărţiţi către ceilalţi doi concurenţi, dacă nu către toţi cei 11 rămaşi (apreciez pe această cale faptul că finalista Cristina Bondoc a avut cam aceeaşi idee). Fiindcă să fim serioşi, oricâţi fani înfocaţi ar avea Adrian Ţuţu şi oricâţi ar crede că el e regele concursului, nu poţi să îi dai lui toţi banii şi să nu priveşti totuşi spre cei lăsaţi în urmă. Fiindcă toţi au fost buni. Buni şi incomparabili.
Finala mi-a lăsat un gust amar. Însă sunt absolut sigură că dacă nu de toţi, de majoritatea finaliştilor voi mai auzi pe viitor. Fiindcă am speranţa că încă mai sunt oameni în România care vor şti să aprecieze adevăratul talent şi care îi vor lua sub aripa lor şi le vor asigura un viitor pe care ei, la fel cum a spus Andi Moisescu, probabil nici nu şi-l închipuie posibil. Chiar dacă nu au luat banii, au rămas cu siguranţa că numele lor vor fi recunoscute de acum înainte. Şi de aici până la succes, prin muncă, mai e doar un pas.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)